Preacuviosului cin monahal,

Preacucernicilor Părinți slujitori ai Sfintelor Altare,

Onorate oficialități,

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Hristos se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-l! Hristos pe pământ, înălțați-vă! Cântați Domnului tot pământul și cu veselie lăudați-L popoare că S-a preamărit!

​Bucuria nașterii Domnului a copleșit inimile noaste astăzi, când cerul a coborât pe pământ și pământul s-a unit cu cerul. Din iubirea Sa nemărginită față de neamul omenesc, Dumnezeu a trimis la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4), în lume pe Fiul Său „să se nască și să crească, să ne mântuiască”.

Dumnezeu-Fiul a luat „chip de rob” (Filipeni 2,7), micșorându-Se pe Sine, pentru a încăpea  într-un trup omenesc și a Se uni cu acesta, devenind om adevărat și Dumnezeu adevărat. Marea taină a Întrupării exprimă atotînțelepciunea lui Dumnezeu. El a rânduit să mântuiască lumea nu prin puterea cuvântului Său, prin care a creat lumea din nimic, ci prin iubirea Sa de oameni, care a coborât pe pământ neamul omenesc și a intrat în condiția lui de viață, de la naștere până la moarte, pentru a-l putea face și pe el părtaș mântuirii.

„Taina Întrupării Mântuitorului lumii descoperă dragostea fără limite a lui Dumnezeu față de noi, iar momentul istoric al venirii Lui în lume ne cheamă în fiecare an să cugetăm, ridicându-ne inima și mintea la îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Este prea mare minunea întrupării și prea puternică și nemărginită iubirea lui Dumnezeu față de neamul omenesc, ca să rămânem departe de El, insensibili și să nu ne deschidem casa inimilor noastre spre a lăsa să intre Soarele dreptății”.

​Cel nevăzut și veșnic se naște în noaptea în care omenirea se află cu ale ei lucruri trecătoare. În taina nopții sfinte se derulează, pe de o parte lumina care străbate întunericul, prin nașterea Celui ce vine să ne salveze, prin prezența sfinților îngeri care aduc mesajul de pace și armonie între oameni: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Pe de altă parte prezența păstorilor din Betleem, care și ei vin închinându-se Pruncului Dumnezeiesc, a magilor care vin din Persia, aducând daruri și închinându-I-se Unuia Născut, ca unui Profet, Împărat și Arhiereu a Cărui stăpânire este veșnică și netrecătoare.

Pe de altă parte, în acest timp, care urmează să devină un timp nou, sub semnul stelei și a cerului deschis, drama omenirii, iubitoare de întuneric și indiferență, nu cunoaște limită. Pe tronul regatului Israel domnea un rege uzurpator, lingușitor față de puterea romană de ocupație, care nu a ținut seama de propriul popor, ci s-a remarcat în timpul domniei lui, începând cu anul 63 î.Hr., prin crime și condamnări monstruoase, încât chiar împăratul Romei era uimit de brutalitatea, cruzimea și neomenia acestui rege tiran, Irod, cel al cărui nume, istoria l-a reținut vrednic de uitare și dispreț. Tiranul nu a avut sentimente nici față de proprii copii, pe care bănuindu-i că vor uzurpa tronul lui, i-a ucis. La aflarea veștii că S-a născut un Împărat, Irod s-a tulburat împreună cu tot Ierusalimul. Tulburarea lui arătând cât de fragilă, efemeră și tulburătoare îi era domnia, pe care și-o dorea veșnică.

Fiind omul întunericului și al minciunii, a chemat preoții Templului, întrebându-i despre relatările Profeților, care au prevăzut momentul venirii în lume a Mântuitorului ei. Aceștia citând pe proorocul Miheia,  i-au adus la cunoștință faptul că noul Prunc se va naște în Betleem, dar Nașterea Lui, mai presus de timp, este în începuturile cele veșnice: „Și tu, Betleeme Efrata, deși mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste Israil, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei” (Miheia 5, 1).

În urma celor aflate, regele Irod, cheamă magii în ascuns, dorind să afle timpul apariției stelei cu Nașterea Celui ce are începuturile în veșnicie. Acest lucru demonstrează faptul că de la Nașterea Mântuitorului și până la venirea magilor a trecut timp îndelungat. Gândul lui Irod era împletit cu viclenia caracteristică, cu teama pentru propriul tron, dar și cu dorința de a-L omorî pe Cel venit întru ale Sale. Regele criminal este unealta răului, care nu suportă binele. De multe ori, în istoria omenirii, unii oameni, uneltele răului, contribuie direct și fără voia lor la îndeplinirea planurilor divine, demonstrând cât de nepătrunse de mintea omenească sunt căile pe care Dumnezeu pregătește și împlinește mântuirea lumii.

Magii călători sunt cei dintâi oameni, nu de neam evreiesc, care se închină Pruncului din brațele mamei Lui și cei ce au venit să-I mântuiască pe ei, călăuziți de steaua de la Răsărit. Venind din depărtare, îndurând oboseala și primejdiile unei călătorii lungi, au avut o singură dorință: să se închine Celui venit în lume, în chipul unui Prunc. Magii ocolind Ierusalimul, călăuziți de stea, după ce și-au făcut lucrarea în tăcere și răbdare, cu bucurie mare, au plecat în țara lor. Imediat după plecarea lor, îngerul Domnului se arată Dreptului și Sfântului Iosif și îl îndeamnă să plece împreună cu Pruncul și cu mama Lui: „Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce-ți voi spune, fiindcă Irod are să caute pruncul ca să-L ucidă” (Matei 2, 13).

​Acela care a venit să mântuiască lumea, este căutat să fie omorât din pruncie. Drama respingerii lui Dumnezeu de către omenire se consumă la puterea absolută a răului, care, dorea să împiedice planul de mântuire a omenirii. Tiranul Irod dorea ca prin crima lui să-și întărească domnia. Dumnezeu nu a îngăduit ca trimiterea Fiului Său să aibă loc altcândva decât la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4); de aceea, Pruncul trebuia salvat și apărat. Iosif cel drept și sfânt avea această misiune de a-l ocroti și veghea asupra Lui și a mamei Lui.

​Venirea Lui în lume, steaua, păstorii, prezența magilor, plecarea și fuga spre Egipt se petrec toate noaptea, în întunericul plin de evenimente, fapt care sporește caracterul tainic al începutului mântuirii neamului omenesc.

Fuga și călătoria spre Egipt arată că deși a venit în mijlocul poporului, deși a fost pregătit de prooroci, aceștia nu L-au primit, mai mult caută să-I ia viața. De aceea pleacă spre Egipt, țara faraonilor, care avea credința în nemurire și viață veșnică și care l-a salvat pe Iosif care a fost vândut de proprii frați și care a prefigurat, anticipând pe Pruncul Iisus. Egiptul trăia speranța în înviere, de aceea Cel ce avea să aducă prin moartea Lui Învierea și viața, vine în această țară pentru a întări că El a venit în lume pentru a mântui neamul omenesc din robia morții. Ai Săi nu L-au primit, dar Egiptul vechilor faraoni Îl primește și Îl ascunde de viclenia lui Irod.

După părăsirea țării și fuga în Egipt , regele Irod a săvârșit pe lângă crimele sale, cea mai odioasă, josnică și demnă de disprețucidere: a dat ordin ca toți copii din Betleeem să fie uciși începând de la vârsta de doi ani: „Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte și trimițând, a ucis toți pruncii care erau în Betleem și hotarele lui, de doi ani și mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi” (Matei 2, 16)

​Răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu a fost și a rămas, în mare parte, un refuz total, manifestat prin ură, violență și chiar crimă. Puterile vrăjmașului vor da război continuu lucrării Domnului, dar și tuturor celor care-L urmează.

​Plânsul mamelor, țipătul copiilor, sângele vărsat, sunt preludiul unei teribile tragedii, care se va perinda până la sfârșitul veacurilor, caracterizată prin prigonirea, urmărirea, defăimarea și chiar suprimarea aleșilor Mântuitorului Iisus Hristos, care-L slujesc și și-au închinat întreaga lor viață Lui.

​Copii nevinovați au pregustat botezul ce i-a mântuit, fiind primii deschizători ai căilor spre ceruri, simbolul și nevinovăția copilăriei, aceasta fiind de fapt și starea care se cere oricărui creștin pentru a dobândi Împărăția Cerurilor. Pruncii nevinovați își puteau da viața pentru Mântuitorul lumii, făcând posibilă lucrarea Lui de salvare și mântuire a lumii.

​Dreptatea lui Dumnezeu nu întârzie niciodată, ci regele Irod moare în chinuri cumplite: viermii îl mâncau de viu, iar trupul lui răspândea un miros greu de suportat. După moartea lui, îngerul Domnului îi apare din nou Sfântului Iosif, îndemnându-l să se întoarcă în țara lui, pentru că a murit cel ce căuta moartea Pruncului. Iosif cel drept, părăsește împreună cu Preasfânta Fecioară și cu Pruncul, Egiptul care L-a ocrotit și le oferise adăpost în vremuri grele și se reîntoarce, pe această cale în Țara Sfântă. Din motive de precauție, nu se vor îndrepta spre Iudeea, deoarece aici domnea fiul lui Irod, ci se vor îndrepta spre Nazaret, în Galileea ca să împlinească ceea ce au spus proorocii, că: „Nazarinean se va chema” (Matei 2, 23). În Nazaret va aștepta până în momentul în care timpul mântuirii și Evanghelia Împărăției Cerurilor vor fi vestite.

​Cele petrecute și legate de taina Întrupării Domnului ne învață faptul că Mântuitorul Iisus Hristos a fost și va rămâne un veșnic „pelerin” pe acest pământ, așa cum mărturisește: „Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi, Fiul Omului însă nu are unde să-și plece capul” (Matei 8, 20).

​Veșnic se adresează către „călători”: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28).

Iubiți frați și surori întru Domnul,

​Mai învățăm faptul că Dumnezeu Cel ce s-a născut făcându-Se Om pentru noi și pentru a noastră mântuire, iubește mult și binecuvintează familia și copii. Rostul și scopul familiei este de a naște și educa copiii în învățătura Bisericii și a Legii strămoșești. Orice zâmbet de copil este precum o rază de soare în timpul unei zile pline de nori. Mama este cea care are de la Dumnezeu menirea de a fi purificatoare și ocrotitoarea vieții. O mamă bună face cât o sută de profesori! Sfântul Ioan Hrisostomul a spus: „Dați-mi o generație de mame creștine și voi schimba fața lumii”. Familia plăcută lui Dumnezeu este o unire de iubire și credincioșie în care soțul este capul familiei, iar soția credincioasă este păstrătoarea căminului. În familie mama își dezvăluie unicitatea sufletului său și își arată cele mai bune calități și daruri care îi sunt unice, dăruite de Creator: „O familie care nu naște și educă copii, este o mare pierdere pentru lume și pentru neamul ei”.

Uciderea pruncilor este păcat „strigător la cer”; sângele nevinovat cere răzbunare încă din această viață. Viața este darul lui Dumnezeu care trebuie dăruit mai departe, înmulțit și apărat. Tineri, uniți-vă viața în fața Sfântului Altar, nu în patimi și în diezmierdări!

Iubiți fii duhovnicești, 

Sărbătorim astăzi Nașterea Domnului, eveniment ce a avut loc în urmă cu peste două milenii, dar care se actualizează și devine al nostru în fiecare an. Noi devenim contemporani cu acest eveniment prin slujirea liturgică. Toate rânduielile și cântările de la strană, în perioada Crăciunului folosesc timpul prezent, pentru a preamări această minune: „Astăzi S-a născut Hristos/ Mesia Chip luminos”. 

Poporul nostru binecredincios are mai multe cântări de Crăciun, iar colindele l-au însoțit de la geneza sa până în prezent, întreținând dragostea față de Dumnezeu și atmosfera de sărbătoare a Crăciunului. Colindele trezesc în sufletele credincioșilor dorința după tinerețea sufletului și le umplu de dragoste divină.

Peste câteva zile ne vom despărți de anul acesta. Suntem chemați să mulțumim Domnului cu recunoștință pentru viața noastră, să facem un bilanț al sufletului nostru și să cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască ca timpul ce ne stă înainte să fie spre câștigarea Împărăției Cerurilor și a vieții veșnice!

Amin.

Al vostru de tot binele voitor, stăruitor în rugăciune către Hristos Cel născut în peștera Betleemului, pentru pace și bunăvoire între generații. Tineri și părinți, sau între nepoți și bunici.

†Andrei,

Episcopul Covasnei și Harghitei