Preacuviosului cin monahal,

Preacucernicilor Preoți, slujitori ai Sfintelor Altare,

Iubiţi fraţi si surori întru Domnul,

 

Păstorii – Apostoli ai Nașterii Domnului

În fiecare an Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului ne cheamă să ne îndreptăm spre Betleem să ne plecăm fruntea cu dragoste și cu credință în fața Pruncului Iisus Hristos, să privim cu sfințenie fața mamei Sale, să-l vedem pe dreptul Iosif cel ce a asigurat paternitatea Pruncului Dumnezeiesc în fața legilor iudaice, cum stă uimit și privește Pruncul. Să ascultăm cum îngerii din ceruri cântă în noaptea de Crăciun, iar pe pământ să vedem copiii, cu ochii strălucind de bucurie, cântând colindele noastre vechi, care an de an ne mângâie auzul și ne înviorează sufletul.

La Nașterea Domnului, steaua s-a arătat pentru a-i călăuzi pe cei trei magi și întreaga omenire să-și îndrepte privirea spre Betleem, unde într-o iesle de vite Se afla culcat Împăratul, Arhiereul, Dumnezeu și Stăpânul lumii.

În cetatea Ierusalim la un moment dat apar pe străzile lui strâmte trei călători străini – după îmbrăcăminte păreau a fi oameni învățați – veneau de prin părțile Eufratului, de acolo de unde cu câteva secole înainte Profeții Iezechel și Daniel, vestiseră că din neamul iudeilor se va naște Mesia, Mântuitorul lumii. Cei trei magi întrebau, unde se află palatul regelui? În tot orașul s-a răspândit vestea, își motivau întrebarea printr-o altă întrebare. Unde este cel ce s-a născut rege al iudeilor? Sfântul Evanghelist Matei ne spune că: „Auzind aceasta regele Irod s-a tulburat și tot Ierusalimul împreună cu el” (Matei 2, 3).

​De ce s-a tulburat Irod?

Omul acesta domnea în Ierusalim de peste 37 de ani. Ocupase tronul prin uzurpare și uneltiri viclene, se menținea pe bani și slugărnicie față de cezarul de la Roma, al cărui reprezentant era în Ierusalim. Înstrăinat de neam și urât de popor, Irod era regele Iudeii, dar nu și al iudeilor. Aceștia s-au răsculat împotriva lui de mai multe ori, iar el i-a înfruntat prin puterea armelor. Crud și bănuitor, cu ochii la pândă asupra oricărui posibil rival, el nu înceta să condamne la moarte.

I-a executat pe proprii lui copii, Alexandru și Aristobul, sub învinuirea că împreună cu mama lor ar fi uneltit să-l răstoarne de pe tron. Ceva mai târziu același tiran Irod îi va trece sub ascuțișul sabiei pe toți pruncii din Betleem, bănuind că printre ei se află Pruncul Mesia de care întrebaseră magii.

„Irod a urcat pe tron ca o vulpe, a domnit ca un tigru și a murit ca un câine”.

Pe de altă parte aceeași întrebare a pricinuit tulburare în popor. Oamenii de rând înțelegeau că este vorba de un prunc domnesc, născut de curând, dar acesta nu putea fi al lui Irod, mai întâi pentru că regele la cei 77 de ani ai săi, nu avea copii mici, în al doilea rând, monarhia ereditară era specifică iudeilor, începută cu David și stinsă cu Iezechia. Nimeni, nici regele nici poporul nu credeau că spița lui David supraviețuia într-un mic orășel, în Nazaretul Galileii, prin dreptul Iosif și Fecioara Maria. Cu toate acestea, să fi fost întrebarea magilor și începutul unei stări de speranță? Este posibil, având în vedere că venirea lui Mesia era centrul orizontului de așteptare al poporului iudeu.

Magii însă nu căutau să afle dacă noul rege s-a născut, sau nu. Pentru ei nașterea acestuia era o certitudine, până la Ierusalim. Prin urmare ei nu întrebau dacă Acela s-a născut, ci unde s-a născut. Cărturarii de  viță nobilă știau că un prinț se naște în palat, că vestea nașterii se răspândește ca iuțeala fulgerului, că tatăl iese cu pruncul pe brațe în foișorul palatului, că poporul aclamă pruncul și în popor se așterne joc și veselie multă.

Nimic din toate acestea în poporul din Ierusalim. Poporul freamătă nedumerit, iar regele și mai nedumerit se întreabă dacă nu se repeta istoria lui David, care a fost uns rege în taină la vremea când Saul încă domnea pe tron. Așa se face că Irod folosind viclenia specifică, îi îndemnă pe magi să afle ei locul cu pricina pentru ca prin ei să-l afle și el. „Și trimițându-i la Betleem, le-a zis: Mergeți și cercetați cu deamănuntul despre Prunc și dacă îl veți afla vestiți-mi mie, ca venind și eu, să mă închin Lui” (Matei 2, 8).

Prin voia lui Dumnezeu, magilor le-a apărut steaua minunată, care i-a călăuzit la locul unde era Pruncul împreună cu mama Sa, Fecioara Maria.   Acolo i s-au închinat și i-au adus daruri ca unui Stăpân. Aur ca unui Împărat Ceresc, tămâie ca lui Dumnezeu și smirnă, profeția ungerii, că Fiul lui Dumnezeu va trece prin moarte.

Apoi s-au întors pe altă cale în patria lor. „Iar luând înștiințare în vis, să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în țara lor” (Matei 2, 12). Magii nu și-au dat seama că ei, păgânii, au făcut în numele neamurilor pământului, ceea ce fii lui Avraam nu vor face în timpul vieții Mântuitorului și nici după învierea Acestuia din morți.

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Magii l-au aflat pe pruncul Iisus într-o casă: „Și intrând în casă auvăzut Prunc împreună cu Maria, mama Lui și căzând la pământ, s-au închinat Lui”         (Matei 2, 11), dar El nu acolo s-a născut. Din Sfintele Evanghelii și din Sfânta Tradiție, aflăm că Iisus Pruncul s-a născut într-o peșteră, că în peșteră se afla un staul și că primul Său leagăn a fost ieslea vitelor. Dacă peștera era rece și întunecoasă, dacă staulul era umed și urât mirositor, ieslea în schimb era tot ce se poate mai curat. Ieslea dacă nu-i curată, animalul nu mănâncă din ea.

Dreptul Iosif și fecioara Maria au ajuns în peștera de la marginea Betleemului, pentru că la casa de oaspeți nu mai era loc și porțile la care au bătut erau zăvorâte, nici una ne s-a deschis. Inimile oamenilor erau împietrite. Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune: „Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1,3), „Întru ale Sale a venit dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11).

Pruncul din pântecele Fecioarei venise în cetatea strămoșilor Săi, dar toate porțile i-au fost închise și astfel a pătruns în simbol. Peștera era spațiul unei omeniri înstrăinate de Dumnezeu, staulul era văzduhul rău mirositor al păcatelor omenești, iar ieslea era sălașul curat al celor puțini și buni, despre care Sfântul Evanghelist Ioan ne spune: „Și celor câți l-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Culcat în iesle pe fân, Dumnezeiescul Prunc luminează Peștera, care devine cer. Aceasta este transfigurarea pe care o vor afla păstorii.

Sfântul Evanghelist Luca ne spune că atunci în noaptea aceea, niște păstori din apropiere își păzeau turmele pe câmp. Îndemnați de un înger, ei au alergat la peștera Betleemului și au aflat pe Iisus Hristos Pruncul culcat în iesle. Îngerii cântau: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Tot îngerii au vestit dumnezeirea pruncului: „Că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 15).

Păstorii din Betleem, liberi de orice alte griji lumești, au avut capacitatea să asculte porunca îngerilor de a călătorii spre alt staul decât al lor, mai modest, o simplă peșteră din vecinătatea Betleemului de atunci, acolo au văzut pe Cel nevăzut de ochii omenești, s-au apropiat de Cel neapropiat, s-au închinat și s-au întors mărturisind toate câte văzuseră precum le spusese.

Este prima întâlnire a oamenilor cu Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iar primii oameni aleși de îngeri pentru această vizită și pentru încredințarea că Hristos s-a născut cu adevărat din Fecioara Maria în Betleemul Iudeii, așa cum au prezis proorocii, au fost păstorii.

Prezența lor în staul în noaptea Nașterii, are semnificații cu totul deosebite pentru cele ce au urmat după aceasta. Căci Nașterii Domnului îi urmează renașterea noastră, urcușul nostru de la starea de oameni supuși păcatului, la mântuire, la desăvârșirea pentru care Fiul lui Dumnezeu a devenit pentru noi, pe pământ, Mântuitorul nostru, Fiul Dumnezeiesc, Cel slăvit și binecuvântat atunci de păstori, devine Păstorul cel bun, care ne vizitează la rându-i în parte pe toți.

Așa au devenit păstorii primii Apostoli ai Mântuitorului. Trebuie să reținem că David a fost fiul păstorului Esei din Betleem și că însuși David în tinerețe a fost păstor la oile tatălui său.

Esei se trăgea din neamul lui Avraam ciobanul, care plecase cu turmele din părțile Eufratului și se așezase în Canaan. Avram era strămoșul a patru generații de păstori. În Egipt au intrat cu turme cu tot, iar după multe alte generații însușii marele Moise a fost în tinerețe cioban la oi, apoi chemat de Dumnezeu, a devenit păstorul fiilor lui Israel.

Ce frumos arată spița neamului lui Iisus Hristos! Dacă El nu a fost primit și prețuit de contemporani, în schimb, prin păstorii de la Betleeem, primea omagiul strămoșilor Săi. El, cel ce avea să fie în același timp păstor și miel.

​Iubiți fii duhovnicești,

Cu 700 de ani înainte de Nașterea Domnului Iisus, profetul Miheia prevestise că Mesia se va naște-n Betleem și că El va fi păstorul care va paște turma lui Israel. Așadar trimițându-L în lume, Dumnezeu Tatăl rânduise ca Fiul Său să-și cheme la staul oile risipite și să le conducă la pășunea cea bună. El s-a definit: „Eu sunt Păstorul cel bun, Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile Sale” (Ioan 10, 11). Prin acest verset înțelegem că El este păstorul cel adevărat, în timp ce năimitul sare gardul prin spatele staulului. Păstorul intră pe ușă, El Hristos devine ușa prin care oile pot să intre și să iasă la păscut. Păstorul merge înainte, iar oile îl urmează, îl ascultă ca unele care îi cunosc glasul și îl recunosc de stăpân. Marea calitate a adevăratului păstor și garanția autenticității lui, este capacitatea de a se jertfi de dragul oilor sale. Păstorul tocmit cu simbrie, gândul lui nu este la turmă, ci la banii și interesele lui și în ceas de primejdie lasă oile și fuge.

Vestea Nașterii Domnului v-o aduc în fața Sfântului Altar, păstorii sufletești, ca și păstorii de la peștera din Betleem, cu credința că Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale și este prezent și astăzi cu adevărat, ca și în ieslea săracă, dar îmbogățită prin vizita îngerilor, a păstorilor și a magilor.

Precum atunci și astăzi cei dintâi chemați să-l vadă, să se închine și să-l vestească lumii sunt păstorii. Păstorii deveniți Apostolii Nașterii Domnului. Așa îi mai numește în biserici lumea, așa îi cunosc credincioșii pe slujitorii Sfintelor Altare, și așa sunt păstorii de suflete! După îndemnul Mântuitorului, Păstorul cel bun, slujitorul Sfântului Altar este cel rânduit, ales, sfințit și apoi trimis, delegat al Episcopului, urmaș al Apostolilor, să-și pună sufletul pentru oile sale.

Crăciunul, sărbătoarea Nașterii Domnului, fără prezența Păstorului Celui bun, Iisus Hristos, care încurajează pe păstorii sufletești, trimiși de El spre a-L face cunoscut lumii, ar fi folclor și o veche tradiție plină de manifestări, una mai încântătoare decât alta, dar departe de scopul adevărat, închinarea la staulul peșterii. Doar închinarea ne aduce pe Hristos în suflete și în viața noastră.

Fără prezența păstorului sfințit, Episcopul în Eparhie și preotul în parohie, iar în Sfintele Mănăstiri starețul, viața duhovnicească a obștilor monahale și a credincioșilor în parohii nu s-ar putea constitui într-un prilej neîntrerupt pentru o mai bogată cunoaștere și mai profundă iubire a Fiului lui Dumnezeu, care și-a trimis ucenicii în toată lumea să binevestească Evanghelia la toată zidirea. Pentru ca sărbătoarea să aducă pe Hristos Cel născut în ieslea smerită, ca să ne îmbogățească sufletește este nevoie de prezența preotului harnic și devotat misiunii sale încredințate de Sfânta Biserică, dar și de închinătorii evlavioși și jertfelnici. Ei ne aduc cu adevărat Betleemul și ne apropie de darurile prezenței Fiului lui Dumnezeu în sufletele noastre.

Suntem poporul de păstori din Curbura Carpaților, care am adus Betleemul pe plaiul mioritic, iar pe Fiul lui Dumnezeu, Îl adăpostim în inimile noastre calde și-L așezăm apoi cu noi la masă, în casă, precum glăsuiește una dintre colindele noastre străbune:

„Și ne lasă gazdă-n casă,

Dumnezeu cu noi la masă!”

Această întâlnire de suflet în familie, la biserică și apoi în societate, este mărturia vie a credincioșiei poporului român față de Hristos. Este mărturia prezenței păstorilor care i-au făcut cunoscută învățătura Sa și i-au sfințit și binecuvântat pe toți cei ce-L iubesc pe El.

Nu s-ar putea imagina turmă fără păstor și păstor fără turmă. Ce-ar fi rămas din turma cea cuvântătoare fără păstori? Ce s-ar fi întâmplat cu oile? Iată câteva întrebări care trebuie să ne îndemne astăzi, de Crăciun, pe toți, slujitori ai Sfintelor Altare, cin monahal și credincioși, la mai multă răspundere față de chemarea cu care am fost îndemnați să rămânem așa cum ne-a lăsat Sfântul Apostol Andrei:

„O turmă și un păstor!”

„Noi românii suntem un popor renăscut la viața adevărată ascultător de poruncile lui Dumnezeu și păstori ascultători de Păstorul Cel mare Hristos și de rânduielile bisericii străbune”. De aceea iubiți fii duhovnicești, familia duhovnicească a Episcopiei Covasnei și Harghitei, vă întâmpin la acest praznic mare al Crăciunului cu cântarea:

„Hristos se naște, slăviți-L, Hristos din ceruri,

întâmpinați-L

Hristos pe pământ, înălțați-vă, Cântați Domnului tot pământul

Și cu veselie lăudați-L popoare,

Că s-a preaslăvit”

Rog pe Pruncul Hristos să se sălăjluiască și „să ia chip” (Galateni 4, 19) și să rămână în noi și între noi cu adevărat.

Peste toți, păstori și păstoriți să vină pacea lui Hristos născut în Betleemul Iudeii. Pace tuturor! Bucurie la toți! Mai ales la cei triști, flămânzi, însetați de dreptate, la cei bolnavi și părăsiți, la copii fără părinți și la cei din temniță și din spitale, din orfelinate sau de pe stradă.

Vă rog să primiți cel mai calde urări din partea mea. Vă doresc tuturor ani mulți cu sănătate, cu liniște și cu multe realizări frumoase.

Vă felicit pe toți pentru râvna voastră duhovnicească, pentru dragostea voastră față de Biserică și Țară!

Să aveți încredere în Dumnezeu și iubire unii față de alții!

 

Al vostru, de tot binele voitor,

stăruitor în rugăciune către Pruncul Născut din Fecioară,

pentru pace și bunăvoire

† Andrei

Episcopul Covasnei şi Harghitei