Credincioșii de la Catedrala Episcopală din Miercurea-Ciuc cu hramul Acoperământul Maicii Domnului și Sfântul Ierarh Nicolae s-au bucurat, în Duminica a XXXI–a după Rusalii, de slujirea Preasfințitului Părinte Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, care a oficiat Sfânta Liturghie în fruntea unui sobor de preoți și diaconi.

La Sfânta Liturghie arhierească au fost prezenți reprezentanți ai autorităților locale și județene și mulțime de credincioși.

La finalul slujbei Ierarhul a adresat celor prezenți un bogat cuvânt de învățătură în care a evidențiat lucrarea iubirii lui Dumnezeu şi credinţa puternică a orbului care I-a cerut Mântuitorului să-l vindece.

Pornind de la contextul Evangheliei, Preasfințitul Părinte Andrei a făcut o paralelă între cuvintele psalmistului David: Doamne, ascultă rugăciunea mea și strigarea mea la Tine să ajungă (Psalmul 101, 1) și rugăciunea orbului care striga: Iisuse, fiul lui David, fie-Ți milă de mine! Omul credincios își caută în rugăciune alinarea durerii și a suferinței, iar strigarea rugăciunii îl oprește pe Dumnezeu din drum. Precum orbul L-a simțit pe Mesia în duhul rugăciunii și a primit darul vederii, tot așa noi, rugându-ne cu credință adevărată, dobândim în dar vederea sufletească.

Credința puternică și rugăciunea stăruitoare au fost factorii hotărâtori pentru dobândirea vederii de către orb, iar prima Persoană pe care acesta a privit-o, după vindecare, a fost Mântuitorul Iisus Hristos. În final, Ierarhul a ținut să amintească faptul că mesajul central al acestei Evanghelii este acela de a ne feri de orbirea spirituală cauzată de păcat și necredință, că orbirea sufletească este mai grea decât orbirea fizică, iar vindecarea și luminarea noastră stă întotdeauna în întoarcerea către Bunul și Milostivul Dumnezeu. Subliniind faptul că prezența credincioșilor la Sfânta Liturghie și, în general, la slujbele Bisericii reprezintă urcușul spre lumina sfântă a lui Dumnezeu, iar prin Sfintele Taine se dobândește real puterea vederii duhovnicești, Preasfinția Sa a așezat la inima tuturor celor prezenți dorința ca Dumnezeu să ne învrednicească de darul vederii Sale atât în timpul acestei vieți trecătoare, cât și în lumea veșniciei.

După încheierea cuvântului de învățătură, dat fiind că această zi, 24 ianuarie, reprezintă un important reper din istoria noastră națională, respectiv Unirea Principatelor Române sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, Ierarhul a lansat credincioșilor prezenți îndemnul de a participa atât la Simpozionul dedicat Micii Uniri de la 1859, organizat de Prefectura Județului Harghita la ora 17⁰⁰, precum și la tradiționala Hora Unirii în acordurile Fanfarei militare a UM 61 Vânători de Munte din Miercurea-Ciuc.

 Sinodalitate și Unire. Concept și Definiție a neamului Românesc

Unul dintre momentele cele mai importante ale făuririi statului român modern îl constituie după Revoluția de la 1848, anul 1859, ca amprentă a lui Dumnezeu în societatea neamului nostru, spre o unitate și libertate năzuite încă din geneza sa.

Din totdeauna poporul nostru a fost unit în jurul unor mari idei, pe care de altfel le-a și aplicat prin fapte de vitejie și noblețe de-a lungul istoriei, însă ideea cea mai înaltă și cea mai pură a fost, este și va rămâne mereu unitatea.

Fie că vom dezbate problematica unei unități statale, politice, ori naționale, nu vom putea să rămânem nepăsători față de liantul care le desăvârșește, făurindu-le conceptul prim ca semn al împreună lucrării lor: credința. Putem să încercăm a definii fiecare punct în parte ca unitate singulară, de sine stătătoare, dar dacă vom stărui numai asupra unei astfel de abordări, vom fi tributari definițiilor reci și lipsite de duh jertfelnic.

Un stat nu înseamnă doar o entitate ce se administrează după niște legi sub o anumită jurisdicție spațială…Nu!…prin brațele vitejilor neamului nostru nu a trecut doar sânge, ci și idealuri. Sabia a ieșit din teacă doar spre apărarea unui gând rostit și scris de înaintași cu lacrimi de sânge și cu slove de aur în cartea veșniciei unui neam de carne, dar care-și trăiește o existență bipolară: deși viețuim pe pământ, faptele noastre străpung cerurile, de unde ne și este obârșia.

Sărbătoarea de astăzi, Ziua Independenței și Unității noastre- că aceasta și este un Praznic al întregii omeniri ce simte și trăiește național, își pune amprenta asupra inmilor pline de credință în „Cel de la care vine toată darea cea bună, și tot darul de sus desăvârșit este”[2], o urmare a legilor Împărăției Cerurilor sădite în inimile noastre pline de dor pentru o realitate ce transcende legile cele scrise pe hârtie spre plinirea unora scrise de veacuri în fiecare respirație a omenității, ca formă văzută a sentimentului religiozității unui popor ce încă simte național.

Evenimentele ce au urmat acestui act de mare trebuință pentru suflul social nu au ocolit viața bisericească după cum știți, deoarece datorită meritelor Domnitorului Alexandru Ioan Cuza și Legii de la 3 decembrie 1864 numită,, Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale”[4], urmând defapt valorilor și ideilor născute în sânul poporului nostru ancorat în Dumnezeu.

Doresc să citez în încheiere Îndemnul la unire trăit și rostit de Arhimandritul Melchisedec Ștefănescu cu ocazia unei predici ce viza lumea politică și religioasă ca întreg al unei dorințe veșnic vii: Unitate.

,,Ce dorești, sfințite clerule român, urmașule al Apostolilor, înaintea cărora s-a rugat pentru unire? Voiești oare ca să rămâi în ignoranță și dispreț de-a pururea și să privești cu întristare corupția și pierderea sufletelor din neștiința legii lui Dumnezeu, pe care ești dator ao predica oamenilor? Dacă vrei să scapi de răspunderea cea înfricoșată, apăi dă mâna cu celălalt frate din Valahia și prin întrunite puteri să ne silim a merge pe urmele staturilor creștine, să învavuțim Biserica lui Dumnezeu și a patriei noastre.

Ce voiți voi, sătenilor? Voiți oare să fiți robi totdeauna, sclavi de rând cu dobitoacele, să robiți brațele voastre și să vărsați sudoarea voastră?…Dacă nuvoiți a lăsa aceste dureri și fiilor voștrii ca moștenire și ca ei să vă blesteme în loc să vă pomenească pentru că i-ați născut, apoi strigați și voi unire cu frații voștrii din Valahia și ,,unirea”aceasta vă va aduce și vouă o cale luinoasă și vă va face să gustați din roadele dreptății și a libertății, pe care voi încă poate nu le-ați gustat demult…Strămoșii noștrii și-au vărsat sângele de multe ori, și-au pus sufletele ca să ne păstreze nouă patria aceasta. Oare ce ar zice ei când ar vedea că strănepoții lor sunt așa de mici la suflet întrucât nu voiesc a jertfi pentru viitorul ferice al nației măcar o deșartă ambiție, un netrebnic egoism, un orb interes, mai ales când chiar acesta numai în părere este o jertfă?

Ce ar zice Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul și alții care cu sutele de ani în urmă au cunoscut că mântuirea patriei noastre este în unire și o au căutat cu jertfe mari; ce ar zice când ne-ar vedea pe noi că având ocazie de unire, fugim de ea , ne temem de ea, când ea, chiar ni se propune? Eroii cei mari ai nației noastre au dorit să vadă zilele care noi le-am ajuns și nu s-au învrednicitde dânsele. Noi, care am ajuns asemenea zile, să ne folosim de ele! Să ne jertfim niște pagube părute pentru niște foloase reale și glorioase pentru viitorul nostru!”[6]. Mărturisirea Unității și Credinței au reprezentat, reprezintă și vor reprezenta- atâta timp cât noi ne educăm copii în frică și iubire de Dumnezeu- confingerea jertfelnică a viabilității naționale.

Vă mulțumesc!

†Andrei

Episcopul Covasnei și Harghitei