În Duminica a 29-a după Rusalii, Preasfințitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei înconjurat de un sobor de preoți și diaconi a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie la Catedrala Episcopală „Acoperământul Maicii Domnului și Sfântul Ierarh Nicolae” din Miercurea Ciuc.

În cuvântul de învățătură Preasfinția Sa a spus: „Evanghelistul Luca este singurul dintre cei patru Evangheliști care consemnează această minune a vindecării a zece bărbați leproși. Domnul Hristos mergea spre Ierusalim, ultimul Său drum spre Cetatea Sfântă înainte de Sfintele Lui Pătimiri. Se afla la granița dintre Galileea și Samaria. Îndreptându-se spre ținutul Pereei evitând să treacă prin Samaria. Știm că samarineni schismatici nu vedeau cu ochi buni pelerinajul celor din Galileea la Ierusalim. La intrarea într-un sat, îl întâmpină zece bărbați leproși care strigau de departe: „Iisuse, Învățătorule miluiește-ne!” (Luca 17,13). Și lui Iisus i s-a făcut întradevăr milă de ei. Acest cuvânt milă ne amintește de această nenorocită boală numită lepră. Boală incurabilă pentru acel timp și astăzi ca și atunci trupul leprosului putrezește încetul cu încetul și se macină. Pe lângă faptul că era o boală foarte grea, era și molipsitoare, de aceea conform cărții Levitic 13, 46 leproșii erau scoți afară din cetăți și izolați în colonii. Locuiau în peșteri, în văi ascunse, în locuri izolate și părăsite ca nimeni să nu poată veni în contact cu ei. Acolo li se aducea hrană, din mila părinților, a rudelor, a cunoscuților și a oamenilor cu inimă mare. Hrana se punea în vase care erau lăsate departe de ei și pe care apoi leproșii veneau și le luau. Această izolare producea o suferință sufletească cumplită, să nu-i vezi pe cei dragi, pe părinți, pe copii și pe cei din casa lor și să se poată apropia de ei. Iisus făcândui-se milă nu întârzie cu răspunsul Său. Nu le cere credința, nu le pune nici o întrebare, nici o condiție ci le spune: „Mergeți și arătați-vă preoților” (Luca, 17;14). În astfel de cazuri potrivit Legii Vechi doar preotul urma să constate vindecarea și să pronunțe reintegrarea în societate a celui care fusese izolat. Îmbolnăvirea a fost constatată de aceea se găseau izolați, iar vindecarea nu exista. Mântuitorul i-a verificat cu credința lor și ea a existat și ei s-au vindecat. Pe când mergeau spre preoți ei s-au curățit. Unul dintre ei care era samarinean, ceea ce înseamnă că ceilalți noua erau iudei, văzând că s-a vindecat a socotit să se întoarcă și să-i mulțumească Binefăctorului său, așa a și făcut. Evanghelistul ne spune că venind: „A căzut cu fața la picioarele lui Iisus și i-a mulțumit” (Luca 17, 16). Acest samarinean a socotit că mai important era ce va spune Dumnezeu despre el decât ce va spune omul de la Templu după vindecare.  Așadar instanța supremă pentru cel vindecat a devenit Dumnezeu și nu omul. Gestul lui nobil și-a primit răsplata, Iisus i-a spus: „Scoală-te și du-te; credința ta te-a izbăvit” (Luca 17, 19). Domnul Iisus face o constatare, „ceilalți nouă unde sunt?” (Luca 17, 17). Desigur constatarea lui Iisus conține și o nuanță de reproș, de mâhnire, nu și-au arătat recunoștința față de Cel ce le-a făcut binele. Deși Domnul era mulțumit că i-a miluit pe toți decât mâhnit pentru că nu i-au arătat recunoștință. Din această pericopă evanghelică trebuie să înțelegem următorul mesaj, să nu-l uităm pe Cel ce ne miluiește și nici pe cei care ne-au făcut bine. Să arătăm recunoștință și în toate să-i spunem Domnului: „Mulțumesc Doamne pentru toate câte mi-ai dat.”

Răspunsurile la strană au fost date de către corala „Pocrov” a Catedralei Episcopale.

© Episcopia Covasnei și Harghitei /  Arhid. Alexandru Moroianu